Lilu? Pas.

Cu fiecare existenta ce ne este destinata sa o acceptam ca pe o menire a firii, incheiem un capitol al invatarii, semnand cu nonsalanta in condica divinitatii.

Trenul a stationat, pe o vreme nestatornica de iarna. Tineam in mana o valiza suparator de grea: „Cine naiba m-a pus sa car dupa mine veacurile de sentimente!?”

Drept urmare, mi-a fost ingreunata coborarea pe acel peron.

M-am imbulzit printre miile de suflete, am incercat sa-mi fixez privirea catre cea cu care urma sa ma intregesc.

Am urcat disperata intr-un taxi, incercand sa ajung la adresa scrisa pe foaia de dictando , sifonata , din carnetelul Lui dezordonat .

O caut pana si in prezent.

Sa-i spuna cineva ca a uitat-o pe Lilu in gara!

Nu accept un refuz.

Timpul nu cunoaste extremitatea trecutului sau viitorului (sunt constienta ca afirmatia are o posibila tonalitate paradoxala).

Comoditatea neintelegerii intrebarilor mai presus de fiinta tenteaza uneori sa ambitioneze in a crede ca putem fi blocati in doua planuri simultan.

Nu putem trai in trecut. El cuprinde actiuni, varietate de sentimente, multitudine de idei, deja consumate.Iar viitorul nu poate fi constientizat.

Timpului, i.am dat intalnire. In cafeneaua aceea, cu aspect comun, de pe colt, in capatul strazii unde eu locuiesc.

Lumina de acolo este usor anemica. Avem nevoie de intimitate.

L-am rugat sa fie punctual, raspunzandu-mi cu o oarecare aroganta, ca nu obisnuieste sa lase oamenii sa astepte.

Acum, sta pe scaunul din fata mea. Fumeaza o tigara,soarbe usor din ceasca de ceai, imi analizeaza minutios ticurile verbale, tremurul cu care scriu pe foaie si certitudinea pe care o am ca noi doi ne cunoastem de mult timp.

La sfarsit, i-am strans mana hotarator „Catalina, imi pare bine ca ne-am reintalnit”.

Putem fi rai. Putem fi meschini. Putem fi sadici. Indiferenti, lasi, mincinosi. Putem fi orice.Dar cel mai greu este sa fim oameni. Cel mai greu.

Tu nu esti nascut intamplator. Nimeni nu este. Nu te multumi sa traiesti printre lucruri ieftine, inutile. Fiecare a primit darul vietii pentru a creea! Nu te multumi de a fi fost creat pentru a trai.

Pentru ca imbatranind, vei descoperi ca nu esti altceva decat un instrument . Chestie de zile, sau ore, sau minute, sau clipe. Un instrument supus uzurii. Comandat de un calculator. Ce refuza sa imbatraneasca la fel de repede ca instrumentul pe care-l comanda. La urma urmelor, ceea ce ramane este doar memoria. Vise, amintiri.

Ciudat. Copiii se grabesc sa devina adulti , iar adultii redevin inconstient, copii. Care o fi lumea ideala?

Cauta persoana care sa simta acelasi lucru ca si tine, in aceeasi secunda si vei avea confirmarea faptului ca existi! O perfecta dualitate de erori este imposibila!